Pasaje din povesti, din povestile citite de noi, povesti care ne inspira!

“Am aproape 100 de ani; îmi aștept sfârșitul și mă gândesc la început. Sunt lucruri despre care trebuie să-ți spun, dar m-ai asculta dacă ți-aș povesti cât de repede trece timpul? Știu că nu-ți poți imagina asta. Totuși, îți pot spune că te vei trezi într-o zi și vei afla că viața a gonit pe lângă tine cu o viteză imposibilă și nemiloasă. Momentele cele mai intense îți vor părea că s-au întâmplat abia ieri și nimic n-a șters durerea și plăcerea, intensitatea neînchipuită a dragostei și exaltarea fericirii, întunericul sumbru al pasiunilor neîmpărtășite, ori neexprimate, ori nerezolvate. Îmbătrânești și îți dai seama că nu există răspunsuri, ci doar povești…” (Meg Rosoff, What I Was).

“Romanța noastră se hrănește din ea însăși: această autarhie se întrudește cu foametea. Altădată existau obstacole, conflicte religioase sau sociale, care valorizau cuplul făcându-l precar. Altădată cea mai magnifică sursă de dragoste era chiar pericolul dragostei. Imprudența aprindea pasiuni pe care epoca noastră de siguranță nu le va cunoaște niciodată: fericite vremuri, nu atât de îndepărtate, în care a iubi era sinonim cu a risca. Astăzi, iubirile noastre mor de sațietate înainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iată de ce amanții sunt atât de triști: știu că n-au alt dușman decât pe ei înșiși, că sunt în același timp izvorul și secătuirea unirii lor. Pe cine să acuzi, vai, dacă nu “pe noi doi” și ce amărăciune e mai mare decât să-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi împreună?” (Pascal Bruckner, Luni de fiere).

“Aș fi vrut să nu îl mai vâd câțiva ani, apoi, într-o zi, să-l întâlnesc din întâmplare, să ne salutăm îndepărtat și să nu știu decât eu singură, în toată lumea ce ne va înconjura, în toată desfășurarea ei, că acestui personaj, căruia îi spun, distrată, bună ziua, e singurul bărbat care m-a sărutat, pe care l-am sărutat vreodată cu adevărat, singura mea bucurie.” (C. Serghi – Pânza de păianjen).

“Iubiții la distanță păcălesc absența celuilalt prin mii de fantezii care au propria lor realitate. Nu se pot vedea și nu-și pot scrie, și totuși găsesc nenumărate căi misterioase de a coresponda, își trimit cântecul păsărilor, mirosul florilor, râsul copiilor, lumina soarelui, oftatul vântului și licărirea stelelor – toate minunile creației.” (Victor Hugo).

“Unde se duc, unde se duc iubirile noastre apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome, umbre, larve, zic poeții. Dar cum, asta ca și cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care se spulberă din fața ochilor noștri n-a existat niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice ca vedeniile plăsmuite de somn? Nu, e cu neputință. Visurile somnului sunt acțiunea unui eu inconștient și necomplet. Patimile noastre sunt nu numai o acțiune fatală, ci opera voită a întregii noastre ființe. Însuflețirea le trezește, dar voința le urmărește, le cunoaște, le deslușește, numindu-le și mulțumindu-le. Patimile noastre sunt spiritul și inima noastră, carnea și oasele noastre, tăria noastră, intensitatea vieții noastre intime manifestată prin viața noastră fizică; vor fi trunchiate, se trunchiază, se frământă, rodesc și creează! Creează opere, fate de neînchipuit, istorii – lucruri frumoase, ca arta, de pildă, și bune – gânduri, principii, mijloace de a cunoaște adevărul. Creează făpturi, copii ce se nasc din nou în chip firesc ori intelectualicește. Prin urmare, nu sunt nici umbre, nici visuri. Lipsește-l de patimi și omul nu mai poate trăi.” (George Sand, Ultima dragoste).

“Întâi de toate, nu atinge acele. În al doilea rând, stăpânește-ți mânia. În al treilea rând, niciodată, nici în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci, pentru totdeauna, acul care arată orele la ceasornicul inimii tale îți va străpunge pielea, oasele ți se vor sfărâma, iar mecanica inimii se va strica iarăși…

[…] În afară de Madeleine, nu suportă să îl atingă nimeni. Cu o cheiță, ea îl întoarce în fiecare dimineață. Dacă răcea, accesele de tuse slăbeau mecanismul. Stătea să-i sară din piept: “Dar grija cea mai mare este decalajul orar. Când vine seara, din cauza tic-tacului ce-mi vibrează în tot corpul, nu pot să închid un ochi. Uneori pic de oboseală în toiul amiezii și sunt plin de energie la miezul nopții.” (Mathias Malzieu, Mecanica inimii)

“Dac-ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aș fi ajuns cu zdrențele tinereții mele sfâșiate, dându-ți ultima ei picătură. De ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aș fi călcat pe șuierul morții mele, aducându-ți-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei tale veghează dragostea – și mi-am tras pașii înapoi ca la ieșirea cu icoana din biserică. Cânt răgușit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile orașelor noastre, în mizeria frumuseții lor cu ochi mediteranieni. Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcați la răspântii de drum: Ascultați, voi toți, bucuria și durerea mea.” (Ionel Teodoreanu, Lorelei)

“O cuprinse în brațe; parcă nu auzise.

-Eva, o să-ți simt lipsa!

(…)

O privea și o adulmeca, mirat de ceea ce găsea iarăși nou în pielea curată, aurită de soare, care tremura sub degetele lui, arzându-l, ca și cum ar fi fost încărcată de electricitate.

Tăcerea o făcu să spere; în inimă începeau să i se lipească la loc firele rupte și nu îndrăznea să spună nimic, înainte de a simți că sudura e trainică. Trebuie să umble încet cu speranța ei, să n-o destrame.” (Radu Tudoran, Fiul risipitor).

sursa: www.bibliocarti.com